Contactează-ne aici

contact@artinsane.eu

Biografie Prof.Dr.Aurel Romila

PROFESOR DOCTOR AUREL ROMILA (10 august 1934 Medgidia, Constanța – 20 mai 2022 București)

Motto:

„Este cunoscută încă din antichitate puterea pe care o are arta de a influența psihicul uman, de a-l ridica moral, de a-i sădi principii superioare de viață. Pornind de la această înaltă misiune socială a artei, psihiatria o înscrie în metodele sale de înțelegere și tratare a bolilor mentale. Psihiatria pornește de la o concepție cuprinzătoare despre om, pe care i-o oferă antropologia, sinteză a numeroase științe particulare: biologie, psihologie și social-culturale. În determinismul bolii, ea nu rămâne numai la explicații biologice, ci caută să înțeleagă corelația complexă a insului în cadrul social al cărui produs este și în care acționează. În plus, datorită progreselor terapeutice, pentru psihiatrie a devenit o sarcină curentă resocializarea bolnavului mental, pentru care dispune de o metodologie vastă, bazată pe metode somatoterapeutice și psihoterapeutice. În acest armentarium, folosirea artelor plastice se înscrie în acțiunile cele mai nobile de umanizare a tratamentului bolnavilor mental, fiind o continuare a gestului istoric al lui Pinel” (A. Romila 2019: 12).

Aurel Romila a fost un medic psihiatru român, cadru didactic universitar. Activitatea sa clinică s-a desfășurat la Spitalul Central, actualul Spital Clinic de Psihiatrie „Prof. Dr. Al. Obregia” din București, în perioada 1962 – 1982 și apoi între anii 1989 – 2004. În anul 1982 a fost printre intelectualii care au suportat represiunea împotriva meditației transcendentale. Ca urmare a acestui fapt, Dr. Romila a lucrat în anii ’80 la Centrul Ambulatoriu de Psihiatrie al Policlinicii Universitare Titan. Din 1990, este președintele-fondator al Asociației Psihiatrilor Liberi din România (APLR). A fost șeful Catedrei de Psihiatrie de la UMF „Carol Davila“ din București (1994–2004), unde a fost conducător de doctorat până în anul 2022. Prof. A. Romila a predat cursuri și la Facultatea de Psihologie a Universității Ecologice din București (UEB). În cariera sa didactică, la UMF „Carol Davila“ și la Universitatea Ecologică din București, a predat o concepție psihopatologică modernă, sistematică, bazată pe o ideație clară și distinctă sub influența filosofului René Descartes și a psihiatrului francez Henri Ey (1900-1977). Cu o vastă cultură ştiinţifică şi filosofică, cunoscător a şapte limbi străine, profesorul Aurel Romila avea darul de a „extrage esenţialul necesar înţelegerii psihicului normal şi a structurilor sale extreme de complicate, precum şi a celui anormal şi a celui tulburat de toate bolile cunoscute”. (V. Anghelescu 2010). De-a lungul activității sale, a participat la numeroase conferințe și congrese științifice naționale și internaționale. Autor a peste 200 de lucrări științifice, este cunoscut mai ales pentru tratatele Psihiatria (2004), considerat de specialiștii în domeniu „cea mai importantă sinteză de psihiatrie făcută vreodată la noi în țară”, Psihopatologie și psihologie clinică (2018) și Expresia psihopatologică în pictură (2019).

Această din urmă lucrare, rodul unei munci de peste cinci decenii, reprezintă o sinteză strălucită a concepției profesorului Aurel Romila despre arta psihopatologică și rolul acesteia în cunoașterea universului interior al psihicului uman marcat de diferite forme de suferințe psihice. Având anvergura unui tratat, volumul Expresia psihopatologică în pictură expune fundamentele teoretice ale studiului expresiei plastice în psihopatologie, metodele de lucru cu bolnavii și metodele de interpretare derivate din mai multe curente teoretice din psihiatria clasică, ajungând până la propria sa concepție teoretică despre resocializarea pacientului psihic. Bogat ilustrată, cartea conține peste 800 de lucrări, realizate de 197 de pacienți care, de-a lungul timpului, au fost internați și îngrijiți de profesorul Romila. Pe coperta a IV-a, autorul ne dezvăluie câteva din reflecțiile sale pe marginea semnificației artei psihopatologice care merită amintite aici: „Psihopatologia îmbracă multe forme – de la cele mai grave, care echivalează cu o dezintegrare aproape completă a personalității, la cele mai ușoare, mai acceptabile social, în care suferința individului poate trece neobservată de cei din jurul său. În adâncuri există însă mereu un zbucium, ce transpare prin produsele inconștientului – gesturi, cuvinte rostite fără voie, vise, creații artistice. Aici intervine însă o primă întrebare: sunt acestea din urmă artă? În ce măsură desenele și picturile persoanelor atinse de boala psihică pot transmite fiorul și încântarea pe care privitorul le trăiește în fața unui Rembrandt? Care sunt criteriile care despart arta „adevărată”, recunoscută public, de aceste expresii interioare? Și, apoi, din perspectiva medicului și a psihologului, întrebarea vizează valoarea lor diagnostică – cât de mult pot discrimina aceste creații între o tulburare și alta sau cât pot oferi un prognostic al bolii?” (A. Romila 2019).

În capitolul 5 intitulat Concepția și metoda de lucru, din lucrarea Expresia psihopatologică în pictură, Romila amintește începuturile preocupărilor sale sistematice legate de arta psihopatologică în mediul spitalicesc: „Deși cu mulți ani înaintea acestei lucrări m-a interesat relația artei cu psihiatria, ideea unei preocupări sistematice am căpătat-o după ce am văzut expoziția de artă psihopatologică germană din 1966. Propunerea de a înființa un atelier de pictură în clinica de psihiatrie a fost aprobată de prof. Predescu și activitatea a început. Ca orice pionierat, această activitate și-a avut dificultățile și anecdotica ei, pe care, din motive de concizie, nu le putem relata. Cu toate că citisem mult în domeniu, nu ajunsesem la o concepție clară și am preferat să pornesc de la un fel de punere în paranteze a teoriei, să încerc să fiu liber față de orice prejudecată, cu scopul de a obține o experiență proprie cât mai pură sub raport fenomenologic. Odată cu strângerea materialului, problemele de interpretare m-au făcut să revăd teoriile și să-mi precizez poziția, pentru a obține rezultate cât mai omogene. Problema fundamentală este interpretarea acestor lucrări. Din studiul literaturii, ca și pe baza experienței personale, am ajuns la o formulare teoretică proprie, care m-a călăuzit în interpretarea fiecărei lucrări. Am considerat că, deși orice manifestare este într-un fel unică, ireductibilă, ea nu poate deveni subiect de studiu decât dacă este înțeleasă cu metodă, ca parte dintr-un sistem, pentru că, altfel, interpretarea tabloului în sine s-ar pierde într-un impresionism interminabil. (…) Practic, în 1966, a luat ființă atelierul de pictură, în locul unui oficiu al salonului de supraveghere. Un veritabil animator am avut în persoana bolnavului Alexiu, vechi pictor amator, care, în ciuda instabilităților sale caracteriale, a reușit să aplice programul stabilit” (A. Romila 2019: 59; 61).


În timp, colecția de desene și picturi realizate de pacienții internați și tratați de profesorul Romila, a ajuns să numere 6130 de lucrări, dintre care 5777 de desene și 353 tablouri în ulei (A. Romila 2019: 65). După pensionarea sa, colecția a fost evacuată, atelierele desființate iar lucrările au fost salvate de către profesor, fără ca administrația spitalului să ofere o soluție de conservare sau expunere, măcar și cu circuit închis, pentru studenți și rezidenți. Într-un interviu din 2010, la întrebarea „Ce s-a întâmplat cu impresionanta colecţie de picturi ale bolnavilor pe care aţi adunat-o de-a lungul anilor?”, profesorul Romila răspundea, cu amărăciune: „– A fost decimată. Mai am o parte. N-am reuşit să fac o carte. Au venit nişte olandezi, au făcut fotografii, m-au dus cu vorba, dar nu s-a finalizat nimic. Nu ştiu ce au făcut cu imaginile, pentru că nu aveau hermeneutica. Nu este simplu cum crede lumea, că dacă te uiţi la un tablou ai văzut ce reprezintă şi gata.”. Din fericire, în anul 2019, profesorul reușea să publice cartea intitulată Expresia psihopatologică în pictură (Editura Trei, București). Tot în anul 2019, în luna iunie, sub egida Academiei Române, în cadrul programului ARTINSANE, a avut loc prima dezbatere academică pe tema artei psihopatologice și rolului acesteia în psihiatria contemporană la care profesorul Romila a fost invitat să vorbească, în calitatea sa de promotor și teoretician al folosirii artei în practica clinică psihiatrică. Cu acea ocazie a avut loc și expoziția cu lucrări de artă psihopatologică de la Biblioteca Academiei Române la care profesorul Romila a participat cu câteva lucrări din perioada de pionierat a anilor 1960. Lucrările din acea expoziție au fost incluse și în colecția primului muzeu digital de artă psihopatologică din România sub egida Art In/Sane. A fost publicat și un catalog al expoziției intitulat „Art In/Sane – Expresia plastică în psihopatologie”. În prefața colecției sale prof. Romila spunea că: „Expoziția ARTINSANE, coordonată științific de Dr. Valentin-Veron Toma, este o premieră şi la înălţime – aş spune – maximă, dar în acelaşi timp este şi un preludiu, pentru că toată colecţia mea, dacă e s-o expunem, va trebui o sală mare, să zicem, cum ar fi parterul de la Palat sau, ştiu şi eu, un alt spațiu la fel de generos. Tablourile rămân de interpretat cu pretenţii, cu oarecare vise, recunosc, hermeneutice. Un rol important, dincolo de medicii psihiatri, de psihologi sau de criticii de artă, le revine prin urmare, filosofilor. Eu găsesc că, pacienților români, trebuie să le dăm o mână de ajutor, mai ales că domeniul bolii psihice necesită un enorm sprijin, nu numai financiar. Cred, deci, că noi trebuie să facem un salt, acum, în sensul acesta: recunoaștem că pastilele, cu siguranță, sunt o revoluţie, dar sunt total insuficiente dacă nu creştem și aportul celorlalte forme de terapie, inclusiv art-terapia.” (A. Romila 2019).


Prof. A. Romila a inițiat și încurajat colaborarea specialiștilor din România cu Societatea Internațională de Psihopatologia Expresei și de Art-Terapie din Franța ( cu sediul la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Sainte-Anne” de la Paris). De asemenea, a inițiat și a clădit Pavilionul de Resocializare (astăzi Pavilionul Nr. 9) de la Spitalul Clinic de Psihiatrie „Prof. dr. Al. Obregia”, unde a activat din 1962 până în 2004. Centrul de Resocializare din incinta Spitalului „Alexandru Obregia”, inaugurat în 1994 de prof. dr. Aurel Romila, a întâmpinat la început o foarte mare rezistență. Aici au fost înființate 14 ateliere cu diverse activități și meserii pentru bolnavii internați. Pe plan teoretic, Resocializarea este o concepție originală în psihiatria contemporană, care a fost probată timp de mai mulți ani prin activitate productivă și recompensarea bănească a bolnavilor psihici cu 30% din valoarea produsului. Pe lângă aspectul economic, resocializarea a influențat metodele psihoterapice prin meloterapie, expresie plastică, teatru etc. De fapt, timp de câteva decenii, Pavilionul Nr.9 „Reso” a fost locul principal de desfășurare a unor variate forme de terapie prin artă care au fost sistematic aplicate, complementar cu medicația psihotropă, precum și cu alte forme de terapie non-farmacologice, specifice psihiatriei. Prof. A. Romila a jucat un rol important și în deschiderea unui atelier de art-terapie la Spitalul de Psihiatrie „E. Iamandescu” din Bălăceanca. Timp de mai mulți ani a făcut vizite periodice la această instituție care, un timp, a fost parte integrantă din structura organizatorică a Spitalului de Psihiatrie Prof. Dr. Al. Obregia de la București.

Într-un interviu din 2010, profesorul Romila descria diferențele care existau între concepția sa despre nevoia de resocializare a bolnavului psihic și practica psihiatriei contemporane, axate mai mult pe tratamente farmacologice, pe de o parte, dar și pe concepții umaniste fără susținere reală în societate, pe de altă parte: „Eu nu sunt de acord cu modalitatea de a trata, cum se spune acum, punctual. Ea nu ajută niciodată un psihiatru să mai conceapă o maşină. El nu face decât să umble la şuruburi, să repare, să vopsească… Cam asta este deosebirea între psihiatria care se practică (şi pe care o practic şi eu) şi Resocializare, care m-a pus pe mine în ideea, destul de la modă şi în atmosfera românească, de simulator. M-am gândit întotdeauna că aceşti oameni, chiar să vrea să se ridice, nu au cum pentru că societatea nu se gândeşte la ei şi nu le acordă ce trebuie. Atunci am pus condiţia existenţialului. Pentru mine, existenţialul era oarecum al timpului. Trăind în socialism, am fost mai impregnat de aspectele economice, materiale. Dacă un om nu are casă, bani, este inutil să-i vorbeşti despre sfârşitul lumii. Trebuie făcut ceva să fie ajutat. „Da, dar bolnavii nu ştiu nimic!”, mi s-a replicat. E drept, dar noi, normalii, ştim şi trebuie să facem ceva. Aşa s-a născut reţeaua de ateliere, de pictură, de ţesut…, producţia, banii. Este o idee la care ţin, de altfel, foarte mult şi acum. Ori de câte ori e vreun congres şi aflu cum pun ei problema, în termeni vag-umanişti, mi se pare insuficient. Se ajunge şi în acest domeniu la demagogie, dacă nu te gândeşti că trebuie să ai o bază materială. Bineînțeles că nu se rămâne la asta, este nevoie apoi de o bază de grup, de comunicare, de societate… Prin urmare, boala mintală este ceva foarte scump, foarte greu de rezolvat şi, la cvasi-dezastrul care există, nu cred că mai interesează prea mult pe cineva.” (Prof. Dr. A. Romila, interviu acordat jurnalistei Victoria Anghelescu, Cotidianul, 27 octombrie 2010).

Într-un articol de presă scris cu ocazia dispariției marelui profesor Romila, mentor al atâtor generații de psihiatri și psihologi, un discipol psiholog scria următoarele: „Admit că domnul profesor iubea psihologia si psihologii mai mult decât orice alt psihiatru si poate mai mult decât mulţi psihologi. Era cel mai apropiat psihiatru de psihologi (si intens susţinător al psihoterapiei), participa la zeci de conferinţe cu psihologi si insista pe reabilitarea psihosociala a pacientului. Am citit în aceste zile zeci de mărturii şi declaraţii de iubire de la mulţi psihologi care au fost în jurul domnului profesor mai ales în ultimii ani. L-au însoţit la evenimente culturale, la operă şi teatru, la prelegeri în spitalele mari de psihiatrie precum Obregia sau Bălăceanca.” (M. Copăceanu 2022).

Contribuția importantă a profesorului Aurel Romila la știința psihiatrică autohtonă, prin elaborarea și rafinarea concepției teoretice a resocializării, contribuția sa esențială la reforma serviciilor de sănătate mintală prin implementarea unui program complex de ergoterapie și reabilitare prin activități diverse ale pacienților în ateliere, în cadrul unui pavilion special construit în interiorul spitalului psihiatric, în fine, contribuția sa la dezvoltarea programelor de art-terapie (pictură, desen, sculptură, meloterapie, terapie prin teatru etc.) și constituirea uneia din cele mai mari colecții de artă psihopatologică din țară, merită să fie analizate, în mod sistematic, de către istoricii medicinei iar locul său în psihiatria autohtonă și, de asemenea, în psihiatria europeană, să fie stabilit cu mai mare precizie. În prezent, eforturile depuse în această direcție sunt extrem de reduse. Pentru a umple acest gol, în literatura de specialitate, în 2016, Dr. Valentin-Veron Toma a publicat un articol intitulat „From Ergotherapy to Resocialization. The Rise and Fall of the Pre-vocational Training System for Psychiatric Patients ar the Central Hospital in Bucharest, c. 1966-2004” în revista Transylvanian Review (Vol. XXV, Supplement No. 1. 2016). În această lucrare a fost prezentat, pe scurt, contextul istoric al dezvoltării terapiilor prin muncă și alte ocupații la Spitalul Central de la București care fusese descris în detaliu într-o lucrare anterioară (V. V. Toma 2016: 194-219). Este analizată apoi concepția teoretică despre resocializarea bolnavului psihic precum și structura și principiile de organizare a departamentului de psihiatrie socială, din Pavilionul 9 ”Reso”, care adăpostea și atelierele de art-terapie. Deși prin acest prim studiu de istoria științei se face o prezentare succintă a contribuției valoroase a lui Aurel Romila la psihiatria socială românească și se încadrează demersurile lui de terapie prin artă și alte ocupații în mișcarea mai largă europeană, de tipul Arts &Crafts dar și a întemeierii marilor colecții de artă psihopatologică, de spital, similare cu cele de la Paris, Londra, Ghent, Tokyo, Melbourne etc., este nevoie de studii ample care să surprindă mult mai multe detalii subtile privind asemănările și deosebirile dintre programul autohton de psihiatrie socială și alte programe comparabile din Occident.

Referințe:

  1. Victoria Anghelescu (2010). Prof. dr. Aurel Romila: “Nu suntem nebuni, suntem semi-iresponsabili”, Adevărul, 27 octombrie 2010. https://www.cotidianul.ro/prof-dr-aurel-romila-nu-suntem-nebuni-suntem-semi-iresponsabili/
  2. Aurel Romila – https://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_Romila
  3. Mihai Copăceanu (2022). In memoriam marelui psihiatru Aurel Romila, Adevărul, Publicat: 23.05.2022. https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/in-memoriam-marelui-psihiatru-aurel-romila-2168904.html
  4. Valentin-Veron Toma (2016). From Ergotherapy to Resocialization: The Rise and Fall of the Pre-vocational Training System for Psychiatric Patients at the Central Hospital in Bucharest, c. 1966-2004. Transylvanian Review Supplement, XXV (1), 29-43.
  5. Valentin-Veron Toma (2016). Work and occupation in Romanian psychiatry, c. 1838 – 1945. In W. Ernst (ed.). Work, Psychiatry and Society, c. 1750-2015 (pp. 194-219). Manchester: Manchester University Press.

***Foto Prof.Dr.Aurel Romila din arhiva personală

You cannot copy content of this page