Ing. Ștefan Macovschi – beneficiar al Serviciului de Asistență Socială, DGASPC sector 1

  După o copilărie plină de năzdrăvănii, am continuat și la școală să fiu neastâmpărat, nu-mi găseam locul, mereu vorbeam, eram prezent dacă cineva voia să chiulească să meargă după corcodușe sau cireșe ori să jucăm fotbal în curtea școlii. Una peste alta, am avut un sistem pe placul meu, mai mult liber decât încătușat, ori închis, într-o casă sau școală. Am încercat tot soiul de sporturi: fotbal, scrimă, ping-pong, tenis, atletism, baschet, polo, box, judo și, în final, am încheiat cu rugby, la liceu. De învățat, eram un elev de nivel mediu și așa am rămas, cred că nu am excelat, niciodată, la ceva.

A venit apoi liceul (1999-2004) și aici am ales Liceul Nr. 11 din București, aflat în cartierul Crângași, unde m-am simțit excellent, la secția matematică-informatică. Deja eram deștept, intellectual, trăgeam din țigări parcă înghițeam oxigen, nu fum (știu prea bine, unii dintre voi, ce vreau să spun). Tot în liceu am avut o gașcă de „nebuni” cu care mergeam la petreceri când își serba cineva ziua de naștere dintre noi. Liceul cred că a fost cel mai frumos, mergeam la ștrand, apoi la o bere, în fine, eram liberi și fără gânduri de viitor iar trecutul nu conta…toți voiam să ajungem la majorat. Cred că trendul ăsta e și acum, numai că astăzi copiii înțeleg – în mod eronat – că e mai bine să nu muncești, după majorat, decât înțelegeam noi cei din generația mai veche, de pildă unul născut în 1985, ca mine.

În liceu, în clasa a XI-a, la șaptesprezece ani, am întâlnit și iubirea vieții mele (la acea vreme), A., o tipă brici din multe puncte de vedere, care făcea lucruri care, pentru mine, în acea vreme, nu erau importante și pe care nici nu le vedeam. Eram încă un copil, care pășea, cu greu, pe pământ. Și pot spune că visam la orice, mai puțin la viitorul meu, ca om matur.

Termin Facultatea de Hidrotehnică 2004-2009 în cadrul Universității Tehnice de Construcții București și caut, în plină criză economică, un job. El vine în 2009, însă doar pentru un singur an, în construcții. Încep munca, în calitate de magazioner, la o firmă privată. Am lucrat acolo timp de 3 ani și jumătate, acesta fiind ultimul meu job, ca om în două picioare.

După 10 ani împreună – dintre care și o logodnă de 4 ani -, relația s-a terminat. Din păcate, partenera mea a dovedit că nu avea nici o intenție reală să se mărite cu mine. Nu nu am reușit să trec peste acest moment, semnificativ, din viața mea și am intrat în depresie, nu mai dormeam. În timp de două luni am ajuns de la 95 kg la 80 kg numai prin lipsa somnului chiar dacă, într-un final, acceptasem ideea că trebuie să caut o altă femeie și să reclădesc ce am pierdut. În iulie 2013, din cauza depresiei și lipsei somnului, am hotărât să închei socotelile cu viața și am sărit de la etajul 5 al balconului din blocul unde locuiam. Soarta însă a făcut să rămân aici și să clădesc altfel un alt drum la care nu mă așteptam.

În anul 2015, am început un proiect, împreună cu părinții mei Gabriela și Orest, numit SOS4LIFE, cu care am ajuns ca, timp de doi ani de zile, să ajut 744 de copii să rămână în școală, acest proiect fiind prezent atunci în zece școli din România, situate în Delta Dunării și în comuna Balotești. Proiectul s-a desfășurat în paralel cu noul meu job de șofer al unei companii de ride sharing din București. Așa am reușit să găsesc oamenii care să mă susțină în efortul de a dota fiecare copil cu un ghiozdan, plin de rechizite, în fiecare semestru. Din cauză că nu găseam un job ca inginer, sau în fine, orice alt job, am încercat o nebunie, în anul 2018, când am decis să emigrez, în Suedia, de unul singur. Dorința mea era să pot lucra timp de patru sau mai multe ore. La noi la patru ore nu mă acceptau, la acel moment, justificând că eram supracalificat pentru ce joburi erau disponibile și, refuzat, ca atare. În Suedia, în septembrie, cam în jurul datei de 11, au ieșit la alegeri conservatorii, iar aceștia au schimbat – ca la noi, pe genunchi – legislația, iar din interiorul Europei nu mai primeau deloc cereri de azil, indiferent de motiv, decât din zona de război. Așa că, foarte curând, am revenit acasă.

Anul 2020 vine cu schimbări majore, închid asociația non-profit deoarece nu mai aveam dreptul să fac ride sharing din cauza noilor reglementări și încep, la Universitatea din Oradea, un master în Arte Plastice și Multimedia. În 2022 termin masterul – cu nota 10 – și mă bucur enorm, pentru că am reușit să îl fac în ciuda impedimentelor apărute din cauza pandemiei de Covid-19. Perioada 2020 – 2023 este cea mai lungă “eră” de creație a mea, una prolifică, când am găsit metode noi de a mă exprima, am identificat materiale și am realizat multe alte experimente, de unul singur, fiind de asemenea îndemnat și de profesorii coordonatori pe perioada studiilor. Experiența masterului, în sufletul meu, a rămas extraordinară și nu regret că l-am făcut. În anul 2023 am început activitatea, ca inspector de specialitate, la Unitatea protejată Nazarcea, cea mai mare din România, aflată în subordinea D.G.A.S.P.C. Sector 1. Aici reușesc să mă integrez, perfect, într-un colectiv fantastic, liniștit și plin de energie. Toți avem probleme de tot felul – în afara coordonatorilor – și asta ne face să ne simțim ca acasă (așa mă simt eu, cel puțin). Aceeași impresie mi-o emană și colegii că vin de plăcere la muncă și simt că este o lejeritate care plutește în aer în ciuda muncii, care este uneori destul de multă și solicitantă.

Deoarece cu pași mici, dar consecvenți, am trecut și țin depresia sub control sunt astăzi aici și pot să vorbesc despre acest fenomen. Nu pot vorbi despre alți oameni, dar sper să apară noi proiecte, în viitor, cu ajutorul cărora fiecare să ne spunem povestea, așa cum este. Acum, să recapitulăm puțin și să vedem depresia cum se manifestă la mine. După 2013 am fost alt om, iar tot ce trăiesc acum este sub semnul binecuvântării Domnului și e o poveste atât de frumoasă, dar și grea, încât nu știu, de multe, ori cum am putut să lupt și nici nu m-am gândit prea mult la toate acestea. Cred că ăsta e secretul cel mai de preț, să nu te gândești la efort prea mult, pentru că atunci renunți la orice și apar piedicile mentale, apoi cele fizice. Depresia mea a început, după cum spuneam, în anul 2013. Ea a venit perfid, cu atacuri de panică, când ramâneam de unul singur, apoi nu puteam dormi și, chiar dacă dormeam, creierul rămânea în stare de veghe și nu se odihnea. Nu mai puteam să mă concentrez, la absolut nimic, iar frica de moarte pălea în fața ideii că mi-aș putea chinui părinții și m-ar hrăni cu lingurița într-un pat. Atunci a fost acel moment de “Superman” unde nimic nu a fost „super”, ci totul a fost … “just man”… Fără să știu ce mă așteaptă, după aceea, am sărit, făcând un pas spre necunoscut. Au urmat apoi trei luni în care nu am vorbit aproape deloc cu nimeni decât cu părinții și, asta, doar monosilabic. Nu îmi venea să cred că am ratat saltul și că ai mei părinți sunt devastați. Abia după m-am gândit la ce mare necaz am adus în familie și cât de egoist și egocentrist am putut fi. Nu se învârte pământul în jurul nimănui, ci se învârte în jurul tuturor. Toți suntem la fel de importanți și de inovativi numai că trebuie să ajungem la potențialul dorit și chiar peste, numai muncind, acolo unde simțim că trebuie să investim timp, efort și suflet. După cele trei luni, am dat de Anca, un kinetoterapeut genial, care m-a făcut să vorbesc doar printr-un zâmbet și o atitudine, de neclintit. Este un om minunat, e cea mai drăguță doamnă cu care am lucrat la kinetoterapie. Datorită prietenilor mei, Andrei și Flori, am trecut mult mai ușor prin următoarea perioadă, iar ei m-au făcut să-mi recalibrez optica legat de oameni, amici, prietenie etc. Am realizat că unii oameni sunt acolo necondiționat atunci când ai nevoie și nici măcar nu îi rogi. Așa este familia. Acestea sunt date omului doar prin grație divină, sunt îngeri mereu printre noi numai că nu știm, sau realizăm după moment, mult mai rar, în timpul momentului. Cel mai important e să îi recunoaștem atunci când îi privim în ochi și dacă facem asta atunci viața este mult mai frumoasă, mai grea dar și mai responsabilă cu orice ființă întâlnită. Obiceiurile sănătoase ajută mult și la asta lucrez acum: să îmi mențin toate obiceiurile sănătoase. Creierul este panoul de control iar el nu trebuie menajat deloc. Dacă vrei să faci sport dai bătaie dacă vrei să lucrezi, la fel, numai că orele de somn sunt sfinte și așa ar trebui să fie pentru fiecare om. Pentru o viață responsabilă și sănătoasă avem nevoie de un creier sănătos, fără acesta suntem ca un rechin care înoată tot timpul vieții, fără pauză, răspunzând impulsiv la orice ne aruncă viața în față, sau ne pune pe tavă și fără să analizăm, fără să ne facem o autoanaliză, a ceea ce reprezintă de fapt. Cu toții cădem, uneori mai devreme, alteori mai târziu, în această ispită a reacției rapide, pentru că e la îndemână, dar nu ne uităm, cu toții, la mecanism și nu ne redresăm la timp.

Cum mă afectează pe mine depresia la muncă? Simplu, nu prea mă afectează, pentru că mereu găsesc ceva de făcut, de căutat, de rezolvat, mereu apar provocări noi iar în echipă reușim să trecem peste. Echipa mea, de la atelierul de tipografie, este genială și nu mi-aș dori o altă echipă. Acum, binențeles că mă adaptez oriunde și mă bucur de oameni în general. Cred că acesta e secretul la un loc de muncă, să îți placă munca dar, mai ales, oamenii cu care lucrezi pentru că ei sunt ca familia. Fără să vezi asta ajungi la muncă deja stresat și fără să îi percepi așa – odată ajuns stresat – vrei să pleci acasă, cât mai repede, ca să nu-i mai vezi și, în felul acesta, iar stai stresat. E adevărat că, după muncă, te așteaptă mereu alte provocări dar ele vin la timpul lor. La muncă e bine să rămâi la muncă nu să îți fugă mintea prea mult! În artă, depresia se manifestă prost, pentru că nu ai idei de lucru, nu știi ce ai putea să creezi și apare o lipsă totală de interes legat de viața de artist încât ai vrea să faci orice decât să pictezi, o singură linie pe pânză sau să o creionezi, pe o foaie. Așa că aici am găsit un antidot. Am pictat și când am avut chef și când nu. Cum pofta vine mâncând, mereu am căutat să schimb diverse lucruri ca să mă pot adapta la un nou ritm, să nu mă pot plictisi imediat, sau să las o poveste neterminată. Așa, în anumite momente, când chiar nu vreau nimic, mă mai apuc de o poveste nouă sau de una deja terminată și o modific. Cert este însă că, în artă, uiți de depresie, ești liber. Este ca înotatul, cu fața în apă în timp ce respiri prin tub, sau ca alergatul de dimineață cu vântul în piept, ori mersul pe role în timp ce ai viteză și faci diverse scheme. Cel mai simplu ar fi banala bicicletă care te poartă oriunde oricând sau rutina de la sala de fitness. Toate acestea îți conferă liniștea interioară și gândul că ești pe drumul cel bun și astfel cresc stima de sine, care oferă doza de energie necesară pentru a merge înainte, cu ochii închiși, mereu cu siguranță. În zilele mai proaste, dacă te analizezi și schimbi ceva, atunci depresia pleacă de la tine și merge în lume. L-am urmărit pe un artist, de curând, într-un podcast, care spunea că dacă e trist își pune o față de bucuros și zâmbește, de multe ori tristețea pleacă cu tot cu depresie și el își vede de viață. Asta este o rețetă bună. O să încep să o aplic și eu, mai des.

Depresia nu apare și dispare – precum o răceală – ea rămâne, inactivă, într-un colț al sufletului, dar se poate reactiva. Acesta este motivul pentru care rigoarea este varianta optimă de lucru, pe lângă medicația propusă de medicul curant. De multe ori, pot apărea accese de furie pe care nu le poți controla sau pe care le controlezi și erupi, acasă, din nimic. Din cauza asta, depresia este considerată boala secolului și este indusă – printre multe altele – și de tehnologiile digitale excesiv folosite care obosesc creierul, îl captează și îl consumă ca energie și pe noi, ca oameni. Am ajuns să fim captivi, depinzând prea mult de tehnologie, ceea ce înseamnă că, de fapt, nu știm să ne mai decuplăm, în mod real, de la aceasta.

Acum, în 2024, am realizat că într-adevăr educația și ordinea în viață sunt singurele care te pot face să rămâi pe linia de plutire. Acestea, alături de oamenii potriviți, familia și o alimentație sănătoasă, acționează clar spre beneficiul creierului. Un sfat, pe care l-aș putea da, ar fi sa te implici profund într-o activitate, atunci când vezi că ești pe dinafară, purtat aiurea de gândurile din mintea ta. Nu te autoexclude, din societate, rămâi între oameni, zâmbește, bucură-te de ceilalți și bucură-te de viață.

Ultimul lucru pe care vreau să îl adaug este că, indiferent cât de bine te simți, aș recomanda să mergi la o ședință de discuții la o lună – trei luni – cu medicul care a tratat episodul de depresie pentru a rămâne în limitele normale și pentru a evita un alt episod, o altă recurență. Așa cum ni se amintește mereu, este mai ușor să previi decât să tratezi orice boală iar depresia nu este diferită, la acest capitol. De asemenea, cred că desenul și pictura, sub supravegherea unui art-terapeut, dar și acasă, în liniștea căminului său, este o componentă benefică care se adaugă tratamentului și psihoterapiilor. Mie, de pildă, creația artistică îmi dă o stare de liniște, de inspirație și de motivație să continui să trăiesc și să las ceva de preț în această lume.